Mă chemi. Mereu când ți-e dor de mine suni și-mi spui că vrei să mă vezi. Și de-această dată dau curs dorințelor. Mi-am dorit o poveste și mi-ai oferit-o, dar mereu fară un final.
-La 9?
-Când răsare luna?
-Oricând pentru noi.
-Ce-mi iei bun? Un vin rose la fel ca viața pe care ți-o ofer?
-Abia aștept să te gust. Să il gust.
Mereu îmi indulcește viața. Mereu problemele au stat în loc când am desfăcut o sticlă de vin și-am stat o noapte să povestim. Nici noaptea asta nu va face excepție. Aleg o rochie rose ca vinul ce urmează să-l bem și pantofi albaștri. Viața nicicând n-a fost mai frumoasă.
Am sufletul la gură și zâmbetul de parcă aș fi fost cenușăreasa găsită de prinț. E doar un om. El nu e prinț, iar eu nu sunt o prințesă. Suntem doua suflete care fac lumea să dispară când suntem împreună.
-Ești superbă!
-Ești perfect!
-Unde mergem?
-Acolo unde nimic nu ne poate atinge!
Terasa casei lui. Mereu îmi povestea ce frumos se vede luna la miezul nopții. Mereu credeam că aberează, dar era cât se poate de real. M-au trezit din visare două pahare la fel de emoționate ca noi. Ca de obicei vinul era perfect. Un bărbat cu gusturi ecletice ce transformă basmele în realitate.
-Un pahar?
-Sau poate două?
-Nu împarți?
-Doar știi că rose-ul nu-l împart.
-De ce mereu rose?
-Pentru că mereu vreau să-mi amintesc de tine.
Albastrul pantofilor nu-și găsește locul. Îi arunc din picioare și pășesc desculță pe iarba umezită de venirea nopții. Știu că-mi aparține trup și suflet. Știu că busuioaca din paharul ce tremură în mâinile mele mereu îmi aduce aminte de el. Știu că asta e unul din motivele pentru care beau vin. Rememorez fericirea și-l simt langă mine.
-Pentru ce ciocnim?
-Pentru încă 7 ani pierduți, pentru clipe de fericire și pentru o viață la fel ca vinul pe care-l bem.
-Sa fie fericire.
Dimineața ne prinde mereu la fel. Fiecare în patul lui. Două suflete pereche desparțite de-un răsărit de soare. Doar sticla goală de iubire și două pahare atestă momentul fugar de fericire ce-l furăm vieții în mod regulat.